Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








O poezie de viţă nobilă

        de Dumitru Chioaru

„Mainimicul” este un motiv, ca să nu spun mai preţios topos, apărut încă din volumul Arta răbdării (1993), marcînd o schimbare de viziune şi de atitudine poetică în evoluţia lui Ioan Moldovan. Meditaţia gravă, de fervoare orfică, din volumul de debut Viaţa fără nume (1980) s-a transformat în scepticism, mutînd accentul de pe metafizic pe cotidianul aproape gol ontologic. Un ton maliţios refuză iluziile vieţii şi deconspiră convenţiile artei, depoetizînd discursul pînă la forma – cu o sintagmă folosită de el pentru a da titlul multor poeme – de „scurtă proză”. Prozaizarea discursului rezultă şi din abandonarea metaforicului, atenuînd reflexivitatea limbajului în favoarea tranzitivităţii sale, mai adecvată spontaneităţii emoţiilor născute din trăirea mainimicului existenţei reduse la banalitatea cotidiană. Mainimicul existenţial se îngemănează astfel cu minimalismul estetic, într-o manieră cultivată de mulţi dintre tinerii poeţi contemporani.

Radicalismul acestui poet a ajuns, în volumul intitulat chiar Mainimicul (Cartea Românească, 2010), la defrişarea aproape totală de vegetaţie retorică a versantului estetic al textului, cultivîndu-l în schimb pe cel etic, într-un amestec foarte personal de stoicism şi cinism. În fibra discursului poetic a rămas însă livrescul, ca o constantă pentru acest rafinat poet echinoxist, transfigurînd datele realului/ biograficului într-o parabolă, cum se întîmplă în aceste Euforii ale vieţii familiale: „Au revenit băieţii acasă/ şi cel sătul de roşcove şi cel din câmpul/ cu vite cu miei cu de toate// Ne-am cumpărat scaune noi/ şi o masă nouă/ mie personal mi-a revenit scrisul cărunt// Soare nori somnii mâncăruri spălări de vase/ puterea înnebuneşte/ şi pe cei tineri şi pe cei bătrâni// Azi e ziua de ieri şi mainimicul a rămas/ în cartier/ ca un incendiu nereuşit// Iar partea grea a slujbei mele:/ să-mi amintesc timpul să cânt iertările/ să ieşim împreună pe unde am venit”.

Formula poetică a lui Ioan Moldovan aparţine expresionismului abstract, tocmai prin această convertire a viziunii în parabolă, poate prea austeră imagistic, dar mustind de semnificaţii prin filtrarea ei livrescă cu ironie şi umor. În recentul volum, această formulă se desfăşoară cu diferite nuanţe între nişte „însemnări primitive” dintr-un aparent jurnal al nevrozei omului citadin, fiscalizat: „O mulţumire modestă îmi umple zilele de-un farmec/ cumsecade şi atroce/ mi-am plătit o samă de taxe/ nu toate nu toate/ măcar pentru o lună nu-mi mai sună în cap/ nici o voce// Mai trag cu urechea la mese vecine/ ei cu ale lor eu cu ale mele/ las’că-i bine aleluia// Un dj neamţ ne dă la toţi muzică şi sfaturi/ şi iată că de la naşterea lui timotei s-au şi împlinit/ două mii de ani// şi totuşi de ce oare Stratan s-a înfipt în sine/ pînă-n plăsele” (Poem fiscal) şi ritmurile de romanţă, al cărei farmec provine din virtuozitatea verbală condimentată cu umor, ca în acest parodic Cântec de petrecere: „Mi-am preparat un suc de lămîie/ am trei stiluri la îndemână şi nici un chef/ stau şi mă uit la mine cum trec pe stradă/ ca o momâie/ în care oasele-s tot mai de sidef// Un păianjen pe creştetul prietenului meu/ ascultă bâzâitul muştelor politicoase/ îmi face cu ochiul dar mie mi-e tot mai greu/ să mă ţin grămadă de carne pe oase// Stau doar la masa mea şi beau suc/ şi mă gândesc mă gândesc mă gândesc mă gândesc - / doar la la datorii/ şi-mi cântă mie îngerul „Unde te duci? Unde mă duc?/ şi când şi când şi când vom fi iarăşi vii?// Estimp unii dorm se ospătează sporovăiesc pace lor/ ce mă uimeşte pe mine şi mă ţine treaz/ e doar firul de apă putredă insonor incolor/ ce se scurge din grajdul de dincolo de pârleaz”, care transpune expresionismul abstract al viziunii într-o rostire ludică postmodernă, marcînd una dintre noutăţile acestui volum.

Să nu uităm însă că Ioan Moldovan a scris şi un volum cu titlul Tratat de oboseală (1999), definitoriu pentru postmodernismul asumat de el, ca şi de alţi poeţi optzecişti, neprogramatic. Poezia lui suferă de la început de o oboseală ce nu înseamnă deficit de substanţă, ci o stare de spirit proprie decadenţei, crizei cronice în care se instalează postmodernismul. Este o poezie de viţă nobilă, depăşind melancolia decadenţei prin ironia subţire şi umorul tonic. Poemul Să ne gândim la Gűnther, zise Goethe, în Poezie şi adevăr: „Un poet în toată puterea cuvântului/ un adevărat talent/ dotat cu sensibilitate cu imaginaţie cu memorie/ cu putere de percepere şi reprezentare/ foarte fecund/ îndemânatic în ritmurile sale/ spiritual glumeţ şi pe deasupra foarte instruit/ pe scurt, posedă tot ce e necesar să crezi în/ viaţă o a doua viaţă/ prin poezie/ şi anume una reală şi comună// El nu ştia să-şi impună o disciplină/ şi astfel s-a risipit viaţa ca şi poezia lui”, poate fi citit ca un autoportret al lui Ioan Moldovan.

Sensibil şi spiritual, sobru şi glumeţ, genuin şi livresc, sceptic şi maliţios, discret şi risipitor totodată, acesta este autorul volumului Mainimicul, unul dintre cei mai originali poeţi contemporani, necotat încă la adevărata lui valoare.

© 2007 Revista Ramuri